Și profesioniștii asistenței umanitare au nevoie de spații sigure în care să-și gestioneze emoțiile și epuizarea și să-și reamintească misiunea pe care au ales-o/ Expunerea cumulativă la suferință are costuri ascunse
Împreună cu Institutul Headington din SUA, am organizat o serie de patru webinarii pentru peste 250 de persoane care asistă persoanele afectate de război. Am învățat cum să recunoaștem semnele traumei vicariante, cum o putem preveni și ce soluții avem la îndemână în momentul în care realizăm că ne aflăm într-o astfel de situație.
De mai bine de șase luni, sprijinim profesioniștii din 29 de organizații care asistă persoanele refugiate din Ucraina. Pentru că a fi în proximitatea suferinței te poate destabiliza, este important să discutăm despre reziliență și despre trauma vicariantă, adică despre fenomenul traumatizării secundare la care pot fi expuși și profesioniștii care oferă asistență umanitară.
Uite câteva dintre lucrurile cu care am rămas la finalul lor:
„Mintea umană nu poate să cuprindă cu ce vin acești oameni ca background”, a povestit cineva în timpul uneia dintre întâlnirile online. „Crezi că ești profesionist, că știi cum să te protejezi, că ești puternic și că suferința aceasta face parte din meseria ta. Dar apoi se întâmplă o conexiune, găsești puncte comune cu cineva și ești surprins de cât de tare te afectează și nu mai poți fi detașat”, a adăugat altcineva.
Dr. Monique Mendoza de la Institutul Headington a explicat că expunerea cumulativă la suferință are costuri ascunse.
„Ești expus în peisajul traumei, auzi povești și vezi durerea. Poate fi dificil să observi semnele propriei suferințe și să înțelegi că trebuie să iei o pauză de la mediul traumatic. Dar este cert că atunci când lucrăm cu atrocități experimentăm propriile reacții: furie, jale, frică, disperare. Oglindim reacțiile celorlalți și putem observa cum ni se schimbă propria viziune asupra vieții, cum devenim excesiv de temători și de protectori sau cum ajungem să credem că suntem înconjurați de dezumanizare. Când observăm aceste semnale, suntem vulnerabili la trauma vicariantă.”
Dacă tragem de noi când observăm că nu mai dormim bine, că dezvoltăm adicții (mâncat compulsiv, alcool, fumat), că ni se schimbă felul în care ne raportăm la viață, nu depășim tot stresul acumulat, ci riscăm o cădere și mai adâncă.
Aceasta a fost și concluzia participanților care au povestit despre propriile experiențe: „Urmările traumelor se pot acumula în timp, nu au numai efect de moment. Este un lucru pe care eu personal tind să îl uit”, ne-a scris una dintre participante.
„Un burete nu poate absorbi la nesfârșit”, a mai explicat Mendoza. „E important să ne luăm pauze, să ne găsim momente dese de pace mentală, cum ar fi o plimbare în natură, o ceașcă de ceai, zece minute de întins pe iarbă cu ochii la nori, sport, jocuri.” Odihna fizică, odihna mentală și joacă sunt cele trei elemente esențiale pentru a ne proteja de traumatizarea secundară.
Dr. Mendoza a mai explicat și că e important să nu ne învinovățim că ne e greu și să acceptăm tot spectrul emoțiilor pe care le simțim. „Ai nevoie de iertare pentru tine și pentru ceilalți”, spune ea.
„Răspunsul umanitar pe care îl ofereai într-o anumită situație s-ar putea să nu se potrivească în cea în care te afli astăzi. Este firesc să simți că e greu pentru că mediul în care lucrezi se schimbă constant. Suferința oamenilor cu care lucrezi diferă de asemenea. E important să ne întrebăm ce poate fi în controlul nostru și să acceptăm că avem flexibilitatea de a ne adapta; că va fi dificil, dar că vom învăța din fiecare nouă situație în care intrăm. Ce te poate ține motivat în timp ce navighezi prin aceste tulburi este să știi care este sensul tău ca profesionist și de ce faci această muncă.”
Daniela Maria Boșca, director executiv FONPC spune că a văzut necesară discuția despre sănătatea mentală a profesioniștilor care răspund în situații de criză umanitară pentru că epuizarea profesională este încă un subiect tabu în societatea noastră.
„Noi nu vorbim despre stres profesional și atunci nici nu știm cum să ne protejăm. Oricui i se poate întâmpla și este periculos să te împingi la epuizare”, spune Daniela.
„Avem specialiști foarte bine pregătiți, dar situația persoanelor care fug din calea războiului este una specială, de care nu ne-am mai lovit. Lucrezi cu oameni aflați în tranzit, te atașezi de ei apoi pierzi legătura și te trezești că somatizezi, că nu-ți găsești liniștea, că dezvolți insomnii. Participanții la întâlnirile online au apreciat soluțiile propuse și spațiul sigur de ascultare și dialog oferit pentru experiențele și emoțiile acumulate în ultimele șase luni. Ne-au spus că s-au simțit înțeleși și respectați ca profesioniști pentru că a existat un cadru și pentru sănătatea lor emoțională.”
La finalul întâlnirilor, mulți colegi au realizat că s-au confruntat deja cu trauma secundară. Iată unul dintre feedback-urile primite: „Denumirea acestui webinar la început nu îmi spunea multe. Am fost surprinsă să aflu din tot ce s-a discutat că am suferit de această traumă vicariantă. Am aflat că unele metode de diagnosticare și terapie le-am pus în practică fără să știu că sufăr de această traumă, dar am aflat și multe alte informații și metode de a nu mai ajunge la acel moment de stres acut.”
Institutul Headington este specializat pe îmbunătățirea stării de bine și eficienței profesioniștilor din domeniul umanitar la nivel global, oferind servicii non-profit pentru tratarea epuizării profesionale, a stresului post-traumatic și a adicțiilor.
